duminică, 16 februarie 2014

Alexandru Cosmescu, Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa

_am hibernat cam mult, așa că încerc să-mi intru în ritm și să fac niște texte coerente din însemnările cvasicritice pe care le-am mai notat în urma lecturilor... va urma mai multă poezie pe pâine, așa că să nu vă speriați, seria de cronicuțe doar a început_

Alexandru Cosmescu, Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, Editura Cartier, Chișinău, 2013, 48 p.

Citind la un moment dat unul dintre acele articole (ușor discutabile) cu liste de cuvinte „intraductibile”, m-a frapat un cuvânt din limba Ulwa, „yuputka”, care înseamnă (conform articolului) „senzaţia că ceva se târâie pe pielea ta [de exemplu un păianjen, un gândăcel, o omidă, etc.]. când, de fapt, nu e nimic”. Mi-am adus aminte de „yuputka” după ce am citit volumul de debut al lui Alexandru Cosmescu (încă un poet basarabean, dar nu pe filieră fracturistă), cu poeme percutante, aș îndrăzni să spun ireal de perfecte (ca niște texte citite în vis), poeme pline de senzații subtile dar persistente, solicitând în timpul lecturii atenția precum compozițiile lui John Cage sau ale lui Christian Wolff.

Un volum de doar 50 de pagini, „Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa” a așteptat, se pare, câțiva ani în sertar, ceea ce explică lipsa șovăielilor, coerența aproape ireproșabilă (fără a uza de tactici în genul albumului „concept” din muzică), compozițiile polizate până în clipa în care ar putea trece chiar și de severitatea acelor minimaliști pamfletari care, anul trecut, se manifestau contrar oricărui metaforism... Vestea bună este că, deși textele acestea sunt minimaliste (prin economia mijloacelor, prin lexic, dar configurând poeticul și prin atenția acordată detaliilor, gesturilor infinitezimale) și încă într-un mod programatic („eu nu știu cum să vorbesc/îmi plac doar atingerile pe care le controlez//„vrei să fie altfel?”//vreau ca viața mea să/fie un scenariu din care/nu schimbi/imaginea din vitrine să fie/exact ce vreau să văd/nimic ce să tai”, p. 10-11), stilul glacial ascunde poeme cât se poate de calde, umane, aș spune, într-un sens mai profund decât cel presupus de efuziunile sentimentaliste încă evocate de generica sintagmă „poezie de dragoste” („cu cât mai mult stăm împreună, cu atât mai mult vreau să stăm/împreună. la început 24 de ore. apoi 3 zile. apoi o săptămână//liniștea pe care/mi-o dai tu e/antipodul și/sunt întreg//...//organismul meu vrea cu/organismul tău//orice loc în care/ești tu e/un loc potrivit/un loc perfect/prezența ta se/îmbibă/îl transformă”, p. 37-41)

Totuși, Cosmescu nu e... Acosmei. Cu alte cuvinte, nu vei găsi aici prozaism în sine, explorare cu desăvârșire plată a realității (deși nici măcar în „Jucăria mortului” nu au dispărut definitiv cicatricile metafizicii). Îi dau dreptate lui Em. Galaicu-Păun de pe coperta a patra: poezia lui Cosmescu este camerală. Oscilând între interior și exterior („mă legăn înainte și înapoi pe scaunul de plastic gri.”, p. 46), eul poetic se manifestă totuși retractil, complexat, în căutare de siguranță emoțională (exhibând nostalgia paradisului matern), cu o sensibilitate ultra, capabil de a resimte visceral ceea ce rămâne o abstracțiune pentru percepția obișnuită: „știi/când asculți pe bune/nu poți judeca - te taie ceva pe dinăuntru pe/neașteptate ca o foaie A4 când judeci -/când asculți ești ca o palmă deschisă și/moale lăsată pe genunchi -/când e pe bune/e o căldură care pornește/de undeva din/abdomen și/apoi o emani în jur”, p. 22. Dar tocmai această insolitare permite o autentică întâlnare cu (iată!) Aproapele: „între noi/cuvintele sunt încă un fel de a ne lega/încă un fel de a/fi aproape”, p. 21; „când oamenii sunt calzi și aproape și buni, uit ce mi-au spus./rămâne doar vocea lor, sunetul pe care îl lasă undeva înăuntru” în „cum ai ruga pe cineva să închidă ochii și ai trece cu el strada”, p. 28.

Dacă moderniștii de altădată încercau să privească în ochi „vidul”, aici nu mai poate fi vorba de *ahem* anularea instinctului de conserve: „dar când mă gândesc la moarte e/numai un/gol/mi se deschide în față și/trebuie să-l/umplu cu ceva/să-mi fii alături/să fii aproape”, p. 45. A nu se înțelege că eul și-ar permite să-și escamoteze condiția precară:

acum trebuie să tai totul la sânge.
frica dispare și dacă te gândești la altceva. frica se
supără atunci și se face tot mai mică și pleacă și e
aproape umană când se îndepărtează -

dar o face numai ca să revină apoi, de fiecare dată
când încep să fiu clar și luminos înăuntru și atunci
stric totul -

am nevoie numai de un loc mic, undeva, pe marginea
unei faleze, să mă așez, să privesc în jos și toate să fie

egale -
(p. 18-19)

Momentele de crispată mărturisire a fragilității („eu nu știu/eu nu am putere/eu știu doar ce/mi-ar plăcea dar/mi-e frică și/tu știi când tremur și/mă atingi”, p. 38) trădează influența lui Adrian Urmanov (din a cărui școală de „scriere creativă” a făcut parte), dar, așa cum mărturisește în dedicația de la p. 5 („pentru adi. când l-am cunoscut, voiam să fiu ca el și să scriu ca el. dar nu pot fi altceva decât sunt. așa că am scris cartea asta.”), Cosmescu se abate de la rețeta „utilitaristă”, mutând oarecum accentul înapoi pe „eu” (a se observa și elementele biografiste, mai ales în texte cu mai vădit caracter narativ: „cuțitul”), în măsura în care „tu” nu mai este persuadat (cel puțin nu în măsura obstinației fatice din „poeme utilitare”), ci mai degrabă chemat să mobileze necondiționat spațiul eului... Lăsând gargara la o parte, prezența pe care o construiesc aceste poeme este tactilă, termică, tăcută (o analiză fie și a fragmentelor până acum citate relevă cei trei T)...

Ce mai tura-vura? Relativ ireproșabil construită (în pofida criticilor la adresa subțirimii plachetelor apărute la noi în ultimii ani, de parcă ar avea mai puțină relevanță structurarea), lirică într-un fel care se refuză etichetelor simpliste (poezie „de dragoste”, „religioasă”?), clișeelor, lipsită de tehnici facile (nici „vulgarități”, nici decorativisme inutile), volumul lui Alexandru Cosmescu îmi dă senzația că este, poate, debutul anului 2013. Dar spun „poate” - atâta timp cât și anul acesta au apărut mai multe debuturi în poezie decât au putut fi citite, clasamentele și titlurile par a fi imprudențe. Volume aclamate precum cel al lui Ștefan Baghiu își merită cu prisosință laudele, dar am impresia că un volum ca „Spre Sud, la Lăceni” este atât de puternic ancorat în zeitgeist (poate cu excepția „grădinilor touch screen”, recuzita va degaja destul de repede impresia de retro), încât tind să cred că „Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa” va rezista mai mult timp. Din câte am auzit, vom avea însă parte și de alte surprize din partea lui Cosmescu. Eu îl felicit - și îmi pare rău dacă din cronica asta nu reiese cât de faină e cartea...


///
Și acum încă o „doză” de Cosmescu și de muzică lowercase, înainte de a pleca la culcare...

am nevoie de un spațiu blând, care mă primește cum
m-ar îmbrățișa. îmi scot lucrurile din geantă, le pun
înapoi, nimic nu schimbă în mine ceva radical, mă
deschid așa cum cresc plantele de cameră când are
cineva grijă de ele, clipesc prietenos spre oamenii
din jur, mă conectez.
(p. 16)


Un comentariu:

Anonim spunea...

un haiku moldav-
-------------------------
„eu, pelerinul: -
vântul blând mă’nconjoară,
să nu mă doară”.

http://moldemi.com/group/blogs/92/32/17-un-pelerinaj-prin-japonia-3